ARGUMENTE ÎN FAVOAREA CONCEPTULUI POTRIVIT CĂRUIA ACCESUL PE TERENUL ALTUIA ÎN TIMPUL VÂNĂTORII NU AFECTEAZĂ DREPTUL DE PROPRIETATE

 

Grigore ARDELEAN

doctor în drept, conferențiar universitar la Academia

„Ștefan cel Mare” a MAI, Republica Moldova

ardeleangrigore@mail.ru

https://orcid.org/0000-0002-5203-358X

 

 

 

După doar câțiva ani de aplicabilitate a noilor reglementări pe teritoriul Republicii Moldova în domeniul vânătorii, apar și primele reacții de indignare a unor subiecți străini acestor raporturi, dar a căror bunuri sunt utilizate în procesul activității de vânătoare. Este vorba aici despre proprietarii terenurilor unde se adăpostesc sau trec animalele destinate vânatului, terenuri proprietate privată, fie că sunt cu destinație de construcții amplasate la marginea intravilanului, terenuri ale fondului silvic sau ale fondului apelor.

De cealaltă parte, reieșind din conținutul actual al Legii nr. 298/2018, subiecții ce practică activitate vânătorească, consideră că nu încalcă dreptul proprietarilor de terenuri care, indiferent de voința lor, urmează a se accede în ele pentru atingerea scopului autorizației obținute de la organele competente în domeniu și anume – capturarea animalelor sălbatice ce aparțin statului.

În contextul dat se cere o implicație a doctrinei în a examina complex și multidimensional problema în vederea tălmăcirii rațiunii legiuitorului nostru ce a stat la baza reglementării domeniului, iar în special, identificarea motivului pentru care acesta a evitat să impună prin lege necesitatea unui acord între societatea vânătorilor și proprietarii terenurilor ce formează fondul cinegetic care ar permite accesul vânătorilor în timpul vânatului.

Într-adevăr, problema în discuție urmează a fi cercetată începând cu recunoașterea realității în care elementul cheie al activității cinegetice îl reprezintă fondul cinegetic, iar acesta se alcătuiește din două componente indivizibile[1]: fauna de interes cinegetic și terenurile pe care aceasta habitează, prima fiind proprietate publică[2], iar cea de a doua, făcând parte atât din domeniul public, cât și din domeniul privat.

Ținând seama de aceste împrejurări, legiuitorul a ales să formuleze conținutul reglementărilor actuale după ideea că odată ce fauna de interes cinegetic face parte din domeniul public, orice persoană ce deține calitate de vânător (beneficiar direct al resurselor regnului animal[3]) să aibă acces liber și gratuit pe terenurile proprietate privată, așa cu o are și proprietarul resurselor regnului animal (statul), doar în timpul exercitării dreptului de vânătoare atribuit în baza unei autorizații speciale. Printre altele, această poziție a legiuitorului este susținută și de noi. Or, din noțiunea dată fondului cinegetic la art. 2 al Legii nr. 298/2018 se înțelege fără echivoc că acesta reprezintă o unitate de gospodărire cinegetică, constituită din fauna de interes cinegetic și suprafața terenurilor, indiferent de categoria și de forma de proprietate, pe care fauna respectivă habitează, delimitată astfel încât să asigure o stabilitate optimă a faunei sălbatice aflate în interior. Mai mult, art. 4 din Legea nr. 298/2018 spune clar că fondul cinegetic se constituie prin ordinul Administratorului și include terenuri ale fondului forestier, terenuri agricole, pășuni, bazine și corpuri de apă, alte terenuri aflate în proprietate publică sau privată.

De asemenea, în temeiul art. 12 din Legea nr. 298/2018, deținătorii terenurilor cuprinse de un fond cinegetic sunt obligați să permită desfășurarea vânătorii și a altor activități cinegetice dacă activitățile respective nu dăunează folosinței de bază a terenurilor.

Așadar, în conținutul prezentului compartiment vom prezenta argumente în privința faptului că prin impunerea obligației proprietarilor de terenuri de a permite accesul gratuit și necondiționat al vânătorilor nu se încalcă dreptul lor de proprietate și anume:

• Prezența vânătorilor pe terenurile fondului cinegetic proprietate privată nu afectează interesul proprietarilor așa cum și accesul exemplarelor faunei cinegetice pe terenul acestora nu împiedică exercitarea de către proprietar a atributelor dreptului de proprietate. Or, odată ce vânătorii primesc autorizația pentru desfășurarea activității de vânătoare, în mod implicit primesc și dreptul de a accede la locul de adăpostire, zona în care habitează sau trec acestea, chestiune dependentă de acțiunile animalelor în timpul vânătorii, ne fiind dependentă de voința omului, vânătorului în cazul nostru.
• Un alt aspect unde se arată grija legiuitorului de a garanta dreptul de proprietate al deținătorilor de terenuri incluse în fondul cinegetic este cel al reglementării posibilității acestora de a solicita oricând interzicerea sau oprirea vânătorii pe terenurile lor. Nu în zadar, prin conținutul art. 12 alin. 2 din Legea nr. 298/2018, la solicitarea proprietarilor, în temeiul unei notificări care produce efecte după 15 zile din momentul depunerii, pe terenurile agricole cu plantații multianuale prelucrate poate fi oprită practicarea vânătorii de către Administrator. În acest caz, terenurile respective sunt considerate zone de liniște, iar deținătorii acestora sunt obligați să ia măsurile de protecție prevăzute de legislația în domeniul cinegeticii și al protecției mediului înconjurător. Și aici dreptul de a interzice vânătoarea pe terenul aflat în proprietate privată nu trebuie și nici nu poate duce la gândul că pentru a vâna pe terenul altuia urmează a avea un acord prealabil. Or, în cazul în care proprietarul nu interzice vânatul pe terenul său, se prezumă că acesta admite trecerea vânătorilor prin terenul său cu condiția că nu-i aduce pagube s-au nu împiedică folosirea lui.
• Întru respectarea intereselor proprietarilor și, în special, pentru a nu admite violarea dreptului fundamental la proprietate, legiuitorul impune garanții suplimentare prin faptul obligării gestionarului la repararea prejudiciilor aduse proprietarilor în timpul vânătorii, chestiune demnă de apreciat și mai puțin întâlnită în legislația altor state.

Deci, în cazul prejudicierii proprietarului de teren, acesta are posibilitatea de a încasa prejudiciul direct de la vânător sau de la gestionar, ultimul având dreptul de acțiune în regres împotriva celui ce se face vinovat de cauzarea prejudiciului. Mai mult, pentru constatarea și evaluarea prejudiciului legiuitorul creează un mecanism simplificat implicând în acest proces primăria din localitate și un reprezentant al gestionarului fondului cinegetic.

• În procesul reglementării relațiilor de proprietate în materie de protecție a mediului trebuie de recunoscut faptul că domeniul cinegetic, dar în general și exigențele legislației de mediu impun o abordare distinctă, o reglementare specială, derogatorie de la principiile dreptului de proprietate. De altfel, această realitate este consfințită și în conținutul Codului funciar[4], unde se menționează că relațiile din sfera folosirii şi protecției altor bogății naturale (subsolul, pădurile, apele, regnul vegetal şi animal, aerul atmosferic) se reglementează prin legislație specială.

Astfel, pentru consolidarea acestei idei, dar și pentru asigurarea continuității normei de la art. 1 a Codului funciar, propunem ca în textul de la art. 1 alin. 2 din Legea nr. 298/2018 sintagma „faunei de interes cinegetic” să fie substituită cu sintagma „fondului cinegetic”, deoarece potrivit noțiunii de fond cinegetic acesta cuprinde, atât domeniul de reglementare a faunei de interes cinegetic, cât și a terenurilor, element inseparabil de obiectul vânătorii care, de fapt, are nevoie a fi recunoscut, de asemenea un domeniu distinct cu principii distincte de reglementare, în special de acces pe terenurile proprietate privată.

• Instituția dreptului de proprietate a funcționat de veacuri în prezența unor limite impuse proprietarului, fie ca acestea se impun în privința dreptului de folosință a bunului, fie în privința dreptului de dispoziție ori se impun față de accesul altora pe terenul proprietarului. Aducem aici exemplu instituția dreptului de servitute (art. 639 CC)[5]; accesul pe terenul altuia (art. 600 CC); trecerea prin proprietatea străină (art. 601 CC). Pe lângă toate acestea, un șir de limitări ale dreptului de proprietate decurg și din necesitatea respectării normelor cu privire la protecția mediului (regnul animal fiind o componentă biotică a mediului). Această chestiune este consacrată expres chiar în conținutul legii fundamentale. Or, potrivit art. 46 alin. 4 din Constituția Republicii Moldova, dreptul de proprietate privată obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului înconjurător şi asigurarea bunei vecinătăți, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii, revin proprietarului.

În ce privesc celelalte sarcini, am include și dreptul de acces al beneficiarilor regnului animal (inclusiv vânătorii), respectiv învestiți cu competențe în menținerea echilibrului, protecția și asigurarea durabilității regnului animal, fapt ce se realizează și prin intermediul activității vânătorești. În același sens, cu limite și obligații impuse expres proprietarilor vine și norma de la art. 18 din Legea nr. 439/1995 potrivit căreia gospodăriile agricole, forestiere, ale transporturilor etc. care transportă, păstrează şi aplică chimicale, precum şi cetățenii sunt obligați să respecte regulile de aplicare a chimicalelor în scopul neadmiterii pieirii animalelor şi degradării habitatului lor.

 

Posibile dificultăți ale schimbării conceptului de reglementare a accesului pe terenul altuia în scopul exercitării dreptului la vânătoare.

După cum s-a observat din textul lucrării, suntem adepții conceptului actual al reglementării accesului pe terenurile proprietate privată, incluse în fondul cinegetic de stat, de către subiecții împuterniciți cu dreptul de a practica activitatea vânătorească. Respectiv, considerăm că adoptarea unui al concept și anume cel al contractării în mod particular cu proprietarii de terenuri ar crea următoarele dificultăți, atât pentru mediu, regn vegetal și animal, cât și pentru cei ce practică activitate vânătorească:

• Va deveni greu de realizat activitățile de protecție a regnului animal, în special vor deveni anevoioase în exercitare activitățile autorităților de mediu în vederea reglării numerice a efectivelor de animale prădătoare, dar și cele destinate vânatului;
• Devine imposibilă formarea zonelor de vânătoare și a fondului cinegetic în general pe suprafețe extinse, așa cum cere legislație, din cauza parcelării terenurilor agricole în părți destul de mici a căror proprietari nu pot fi identificație. Or, acest lucru se întâmplă din cauza emigrării concetățenilor noștri și stabilirii cu traiul în afara hotarelor Republicii Moldova. Mai mult, o mare parte din terenuri nu au o înregistrare de stat în registrul bunurilor imobile. Drept dovadă prezentăm datele statistice potrivit cărora, în anul 2020, 30 % din bunurile imobile de pe teritoriul Republicii Moldova nu au înregistrare cadastrală[6];
• Va fi greu de stabilit subiecții în sarcina căruia să fie pusă responsabilitatea încheierii acordurilor cu proprietarii, deoarece se va pune întrebarea: cine va încheie aceste acorduri, cine le va duce evidența….administratorul, gestionarul sau vânătorii? Și chiar de se clarifică problema, e suficient ca doar un proprietar dintr-un masiv de teren să nu poată fi identificat sau nu-și de-a acordul de trecere prin terenul său în scopul desfășurării activității vânătorești;
• Va fi complicat de stabilit regimul juridic al relației între proprietarul terenului și gestionar. Actul va fi sub forma contractului de arendă, a unui acord cu titlu oneros sau gratuit?, în condițiile în care accesul vânătorilor în terenul proprietarului nu constituie o folosință în calitate de atribut al dreptului de proprietate;
• Un eventual regim al autorizării dreptului de acces pe terenul altuia în scopul desfășurării activității vânătorești nu doar că va contraveni regulilor de aplicare a normelor în materia protecției mediului care sunt cu totul specifice în aplicare, dar va contrazice și conceptul juridico-civil al accesul pe terenul altuia în scopul exercitării unor drepturi consacrate.

[1] În conformitate cu prevederile art. 3 din Legea nr. 298/2018, fondul cinegetic este un bun public, un complex unic și indivizibil, de interes național şi internațional, care nu se supune privatizării sau transferării în altă formă de proprietate decât cea publică.

[2] Potrivit art. 3 din Legea  nr. 439/199, regnul animal este proprietate publică.

[3] Trofimov I., Ardelean G., Crețu A. Dreptul Mediului. Ed. Bons Offices, Chișinău, 2015, p. 295.

[4] Codul funciar al Republicii Moldova, Legea nr. 828/1991. Monitorul Oficial nr. 107 din 04.09.2001.

[5] Servitute este sarcina care grevează un imobil (imobilul aservit) pentru uzul sau utilitatea imobilului unui alt proprietar (imobilul dominant). Utilitatea poate consta în sporirea confortului imobilului dominant ori poate rezulta din destinația lui economică.

[6] Ardelean Grigore. Publicitatea imobiliară. Ed. Cartea militară, Chișinău, 2020, p. 98